Într-o lume în care adesea m-am așteptat ca cei din jur să-și recunoască greșelile și să-și ceară scuze atunci când au greșit (așa cum am fost educată să procedez, deci merge adânc în sistemul meu de credințe), după multe momente de frustrare, ani de fugă și încă și mai mulți de reconstrucție personală, am ajuns să înțeleg că iertarea nu este întotdeauna legată de ceilalți, ci mai degrabă de mine însămi.

La început, acest concept mi se părea de-a dreptul utopic, nerealist și pur filosofic. Venea în contradicție cu mintea mea logică, avidă de concret, de fapte, nu vorbe, dar, în special, venea în contradicție cu credința mea legată de merituozitate: un om nu poate merita iertarea, în lipsa căirii. Simplu. În sistemul meu familial, precum și în predicile religioase ascultate duminica la liturghie, acest concept era normalitatea. Ca să meriți iertare trebuie să te căiești și viceversa. Nici acum nu mi se pare eronat; mi se pare just. Doar că acolo unde aș fi avut nevoie să văd că este mutual, nu a fost, și atunci, această contradicție rămasă vie în mintea și sufletul meu a participat activ la stimularea rănii mele de nedreptate și injustiție.

Această abordare inflexibilă a avut, totodată, rolul ei catalizator în tot acest proces de progres. A fost și principalul obstacol în a-mi croi accesul către o înțelegere mai cuprinzătoare, mai evoluată și mai împăciuitoare cu lumea exterioară, dar, în același timp, a fost și punctul de pornire către o viziune mai largă, către propriul proces de înțelegere și dezvoltare personală, punct la care m-am întors și reîntors de sute de ori pentru reformulare, recadrare și schimbare.

O înțelegere mai profundă asupra iertării a apărut ca rezultat al unui proces lung și adesea dificil de autoreflecție, care a marcat punctul de pornire al unei călătorii către vindecarea mea interioară, odată cu nevoia de a face pace cu tatăl meu și cu nenumăratele momente în care m-a dezamăgit, m-a umilit, în care am simțit teamă față de el și neîncredere.

Am constatat că nevoia de a-l ierta era adesea legată de dorința de a-i auzi scuzele sincere. Nevoia de a-l vedea că înțelege cum m-am simțit când m-a rănit și că îi pare rău autentic. Asta ar fi însemnat să încerce să repare, să imi ofere spațiu să ii spun cum mă simt și apo să își schimbe comportamentul, să fie suportiv, lângă mine, să mă susțină și să fie mândru de realizările mele. În dorința mea de a obține această recunoaștere, am așteptat ani de zile, crezând că acele scuze ar fi vindecat rănile din inima mea. Cu toate acestea, am ajuns să conștientizez că așteptările mele aveau să fie frustrate în continuare, deoarece am înțeles că lui chiar îi lipsea acest exercițiu de a spune că îi pare rău sau de a verbaliza emoțiile și trăirile sale interioare și de a lăsa spațiu celuilalt sa fie vulnerabil. Și atunci mi-a devenit clar că nu în cuvintele lui stă vindecarea mea.

În lumina acestei înțelegeri, am căutat mai apoi să pricep cum își manifestă el bucuria, tristețea, teama, mândria, furia etc., și am descoperit că pot să citesc aceste emoții în limbajul său nonverbal. Pentru mine a fost vindecător să înțeleg că atunci când este mândru, îi vine să plângă, nările sale se umflă pentru că-și reține plânsul și își întoarce capul într-o parte, după care iese afară din casă să fumeze o țigară. A fost vindecător să înțeleg că atunci când regretă ceva ce a făcut sau spus, este mult mai binevoitor decât de obicei și face gesturi precum să-mi pregătească micul dejun sau să-mi facă o cafea, fiindcă știe că îmi place cum face el cafeaua. Iar toate aceste insight-uri au fost pentru mine suficiente pentru a-l putea înțelege și apoi ierta. Mi-am dat voie să simt și să accept că acela este modul lui de a spune „îmi pare rău” sau „sunt mândru de tine”.

A devenit evident pentru mine că a-l ierta nu este doar un act de reconciliere cu el, că nu este absolută nevoie să fie doar unilateral, ci mai degrabă un act profund de reconciliere personală, un dar oferit mie. Am învățat cum să îmi reevaluez așteptările din instanța de adult, cum să le adaptez și să le aliniez cu mine, cea de acum, pentru a-mi oferi o relație mai bună cu el. Amavut de ales între a păstra resentimente veșnice sau a mă bucura de ceea ce este bun și sănătos în relația noastră. Și am ales. Am înțeles că alegerile și automatismele celorlalți nu pot decide cum sunt eu, cine sunt eu sau cum să mă simt eu, decât dacă eu însămi dau această valoare de adevăr faptelor sau cuvintelor lor. Și asta a fost iarăși eliberator. A fost eliberator să îmi recapăt puterea înapoi. A fost ca și cum toate ancorele din lume s-au întors în inima mea. Am această imagine în reprezentările mele mentale atunci când înțeleg că decizia este la mine, alegerea este la mine.

Este un proces care încă mi se întâmplă, îl exersez cu regularitate, și chiar dacă nu îmi iese tot timpul, mă întorc din nou și din nou în acel spațiu unde îmi dau voie să cercetez o perspectivă mai largă, orizonturi mai cuprinzătoare, în care încorporez de fiecare dată acest exercițiu de a mă experimenta în momentul prezent, împreună cu „a le da și celorlalți spațiu să fie ei, în locul și nivelul de autocunoaștere în care se află în momentul respectiv” fără ca asta să schimbe cine sunt și cum mă simt eu cu mine.

În nota de încheiere, mai adaug faptul că în propriul proces de lucru cu mine însămi, am înțeles că iertarea nu presupune uitarea/validarea sau justificarea acțiunilor celorlalți, ci mai degrabă eliberarea de povara resentimentelor și negativității ce vine la pachet cu ele. Am descoperit că, în cele din urmă, iertarea este un dar pe care mi-l fac mie însămi. Să faci din procesele inconștiente ale unei persoane, o ștanță a propriul tău adevăr, inseamnă să nu fii liber să fii cine esti tu.

În concluzie, iertarea a devenit pentru mine un exercițiu continuu de eliberare și dar și de creștere personală. Un exercițiu care presupune să aduc compasiune și iubire față de propria-mi persoană și o înțelegere mai largă a spațiului mental și emoțional din care reacționează “celălalt”.

Dana